Direcționarea la nivel de preț
Ce este direcționarea la nivel de preț?
Direcționarea la nivel de preț este un cadru de politică monetară care poate fi utilizat pentru a atinge stabilitatea prețurilor. Direcționarea la nivel de preț este o tehnică în politica monetară, în care banca centrală crește sau scade oferta de bani și credite în economie pentru a atinge un nivel de preț specificat. Direcționarea la nivel de preț poate fi comparată cu alte posibile ținte care pot fi utilizate pentru a ghida politica monetară, cum ar fi direcționarea către inflație, direcționarea către rata dobânzii sau direcționarea către venitul nominal. (…)
Chei de luat masa
- Direcționarea la nivel de preț este o modalitate prin care băncile centrale adoptă politica monetară prin direcționarea către un nivel specific al unui indice de preț, cum ar fi IPC.
- Similar cu direcționarea anticipată a inflației, direcționarea la nivel de preț face ajustări în funcție de ceea ce s-a întâmplat în trecutul recent.
- Direcționarea la nivel de preț ar putea fi utilă în special într-un mediu de rată scăzută a dobânzii atunci când ratele sunt deja aproape de zero la sută, deoarece poate încuraja o politică expansivă mai agresivă decât un simplu obiectiv al inflației.
Înțelegerea direcționării la nivel de preț
La fel ca direcționarea la inflație, direcționarea la nivel de preț stabilește ținte pentru un indice de preț, cum ar fi indicele prețurilor de consum (IPC). Dar, în timp ce direcționarea la inflație specifică o rată de creștere a indicelui prețurilor, direcționarea la nivel de preț specifică un nivel țintă pentru index. Într-un anumit sens, direcționarea la inflație este mai orientată spre viitor, întrucât ignoră modificările anterioare ale nivelului prețurilor și privește doar creșterea procentuală a nivelului actual al prețurilor. Privind nivelul actual actual al prețurilor, direcționarea la nivel de preț include implicit modificările prețurilor anterioare și se angajează să inverseze orice abateri față de ținta trecută.
De exemplu, dacă nivelul prețului ar scădea sub nivelul țintă într-un anumit an, atunci banca centrală ar trebui să accelereze expansiunea monetară pentru a-și atinge obiectivul în anul următor, pentru a compensa decalajul mai mare dintre nivelul actual actual al prețului și ținta sa. În cazul țintei ratei inflației, acest lucru nu ar fi necesar.
Direcționarea la nivel de preț este, teoretic, mai eficientă decât direcționarea către inflație, deoarece ținta este mai precisă. Dar este mai riscant, având în vedere consecințele lipsei țintei. Dacă banca centrală își depășește nivelul țintă de preț într-un an, ar putea fi forțată să execute politica monetară contracțională pentru a reduce în mod deliberat nivelul prețurilor în anul următor pentru a-și atinge obiectivul.
De exemplu, dacă o creștere a prețurilor petrolului a determinat o creștere temporară a inflației, o bancă centrală care vizează nivelul prețurilor ar putea trebui să înăsprească politica monetară, chiar și într-o recesiune economică, spre deosebire de o bancă centrală care vizează inflația, care ar putea părea după creșterea temporară a inflației. Bineînțeles, acest lucru ar fi plin de punct de vedere politic.
Se consideră că direcționarea la nivel de preț crește volatilitatea prețurilor pe termen scurt, dar scade variabilitatea prețurilor pe termen lung. Pe termen lung, direcționarea la nivel de preț este echivalentă cu direcționarea către inflație care utilizează o rată medie a inflației stabilă pe termen lung; direcționarea la nivel de preț poate viza pur și simplu o cale de niveluri de preț succesive care urmează o rată stabilă de creștere. Acest lucru poate avea ca rezultat o volatilitate pe termen scurt pentru corectarea ratărilor, dar produce o stabilitate mai mare a prețurilor pe termen lung decât schimbarea constantă a politicii monetare pentru a atinge o rată a inflației specifică față de fiecare nou nivel de preț.
Direcționarea la nivel de preț la rata dobânzii zero
Direcționarea la nivel de preț a fost încercată serios doar de banca centrală suedeză, pe baza teoriilor economistului suedez Knut Wicksell, după ce a abandonat standardul aur în anii 1930. Strategia suedeză a fost intenționată ca o modalitate de a reproduce temporar standardul aur, prin țintirea unui nivel constant, fix, cu inflația și nici deflația, până când un standard monetar internațional metalic nu a putut fi restabilit. Această politică a fost acuzată de economiștii suedezi și keynesieni de mai târziu pentru agravarea șomajului în Suedia în această perioadă.
Cu toate acestea, cu rate ale dobânzii nominale aproape de limita zero în multe țări, orientarea prețurilor a devenit din nou o problemă de actualitate. La limita zero, un șoc negativ al cererii duce la o creștere a ratelor reale ale dobânzii sub ținta inflației – presupunând că așteptările inflației rămân ancorate. În plus, dacă gospodăriile și firmele consideră că politica monetară a devenit impotentă și așteptările lor inflaționale scad, ratele reale ale dobânzii vor crește și mai mult, crescând riscul unei recesiuni.
În schimb, direcționarea către prețuri creează o dinamică diferită pentru așteptările inflației atunci când o economie este afectată de un șoc negativ al cererii. Un obiectiv credibil la nivel de preț de 2% a inflației ar crea așteptarea ca inflația să crească peste 2%, deoarece toată lumea ar ști că băncile centrale s-au angajat să compenseze deficitul. Acest lucru ar crește presiunea ascendentă asupra prețurilor, care ar reduce ratele dobânzii reale și ar stimula cererea agregată.
Dacă direcționarea la nivel de preț conduce la o creștere a PIB-ului mai mare într-un mediu deflaționist decât inflația care vizează foarte mult depinde de faptul dacă lumea se conformează sau nu viziunii noului keynesian că prețurile și salariile sunt lipicioase, ceea ce înseamnă că se adaptează încet la fluctuațiile economice pe termen scurt, și că oamenii își formează rațional așteptările de inflație.