Cheltuielile cu infrastructura pot stimula într-adevăr economia?

Facilitățile de transport, energie electrică și apă sunt bunuri publice care beneficiază pe toată lumea din economie, iar furnizarea de către guvern a acestor bunuri este esențială pentru economie. Aceasta nu este o concluzie controversată. Cu toate acestea, proiectele de infrastructură sunt adesea susținute ca metode excelente de stimulare fiscală, indiferent de beneficiile produselor finale pe care le produc. Această afirmație necesită un control mai mare, deoarece eficacitatea proiectelor de infrastructură ca stimul economic nu este aproape la fel de clară ca beneficiile infrastructurii pe care o produc.

Acest control este de două ori important, deoarece proiectele de infrastructură sunt deosebit de atrăgătoare pentru politicieni ca formă de stimul fiscal. Șantierele extinse pe care le creează cheltuielile cu infrastructura sunt un memento vizibil pentru alegători că guvernul lucrează pentru a aborda o criză. Aceasta înseamnă că cetățenii în cauză trebuie să fie conștienți de punctele tari și slăbiciuni ale infrastructurii ca formă de stimul, deoarece politicienii ar putea să se confrunte cu aceasta datorită puterii sale ca semnal politic.

De asemenea, este important să rețineți că întrebarea nu este dacă cheltuielile cu infrastructura stimulează economia, ci dacă o fac mai bine decât formele alternative de stimulare fiscală.

În general, dovezile empirice sunt că cheltuielile cu infrastructura au un efect stimulator asupra produsului intern brut (PIB), care este mai mare decât alte tipuri de cheltuieli. Cu toate acestea, eficacitatea sa ca stimul nu este lipsită de avertismente. În practică, poate atinge acest nivel de eficiență numai în circumstanțe foarte specifice, limitându-și utilizarea la anumite cazuri.

Chei de luat masa

• Infrastructura este o formă populară de stimul fiscal, deoarece produce rezultate foarte vizibile pe care politicienii le pot arăta alegătorilor.
• Dovezile arată că infrastructura poate crea un stimul economic semnificativ chiar și în comparație cu alte forme de cheltuieli.
• Cu toate acestea, limitările practice cu privire la modul în care funcționează cheltuielile pentru stimul limitează eficacitatea acestuia în afara anumitor circumstanțe.

Teoria stimulului de infrastructură

Ideea cheltuielilor cu infrastructura ca stimul economic este înrădăcinată în economia keynesiană. În teoria keynesiană, atunci când are loc o recesiune, economia se poate bloca cu un șomaj susținut ridicat și cu un PIB stagnant pentru o perioadă prelungită, din cauza unei deficiențe a cererii agregate. Atunci când consumatorii și întreprinderile cumpără mai puține lucruri, întreprinderile își pierd vânzătorii, iar acești lucrători cumpără mai puțin, iar ciclul continuă într-o manieră autonomă.

Potrivit keynesienilor, o opțiune pentru a face față acestei situații este ca guvernul să suplinească direct lipsacererii din sectorul privat prin înlocuirea acesteia cu cererea din sectorul public finanțată prin cheltuieli de deficit.În sensul cel mai larg, aceste cheltuieli pot fi cu adevărat pentru orice. Keynes a creat un experiment de gândire pentru a-și demonstra ideea că, dacă șomajul ar fi suficient de extrem, ar fi un stimul util pentru economie să îngropăm pur și simplu sticle de bani într-o mină de cărbune și să lăsăm oamenii să le dezgroape. Deși acest lucru este adesea interpretat greșit ca o sugestie literală, a fost menit să arate că orice formă de stimul fiscal ar putea avea un efect pozitiv în reducerea decalajului de producție din economie. Așa cum a spus Keynes însuși, „Ar fi, într-adevăr, mai sensibil să construim case și altele asemenea”.

Cât de eficient este stimulul la închiderea decalajului de ieșire depinde de efectul multiplicator. Efectul multiplicator este un nume pentru faptul că fiecare dolar al cheltuielilor guvernamentale creează o cantitate suplimentară de cheltuieli din sectorul privat. De exemplu, guvernul angajează o persoană pentru a construi un drum, persoana respectivă iese și cheltuie bani la un magazin, al cărui proprietar angajează mai mulți lucrători cu banii și așa mai departe. Mărimea acestui efect depinde de locul în care sunt cheltuiți acei dolari, dacă dolari sunt dați persoanelor care vor salva, atunci efectul multiplicator va fi mic, dar dacă guvernul acordă acei dolari persoanelor care le vor cheltui, permițându-le pentru a curge în economie, atunci multiplicatorul va fi mai mare. Acest lucru poate permite unui stimul fiscal să aibă un efect semnificativ mai mare asupra economiei decât doar numărul de dolari cheltuiți de guvern, permițând economiei să fie scoasă din recesiune, reducând în același timp cheltuielile cu deficit.

Impactul economic al stimulului de infrastructură

Estimările recente ale Biroului bugetar al Congresului și o meta-analiză a rezultatelor empirice din cercetările economice sugerează că cheltuielile cu investițiile publice conduc la un efect stimulator asupra componentelor cheltuielilor private ale PIB-ului și au un impact mai mare asupra PIB-ului prin efectul multiplicator decât alte tipuri de cheltuire.2  Pe hârtie, efectul agregat al cheltuielilor cu infrastructura ar părea o opțiune atrăgătoare pentru stimularea fiscală.

Cu toate acestea, dacă inversarea efectelor unui șoc economic negativ prin stimularea economiei este obiectivul, atunci susținătorii stimulului economic sunt în general de acord asupra a trei principii despre cum ar trebui să arate cheltuielile pentru stimul dincolo de mărimea simplă a multiplicatorului în cele mai bune circumstanțe. Pentru a fi cel mai eficient, un stimul ar trebui să fie:

• La timp – Pentru a opri o economie aflată într-o spirală descendentă rapidă, cheltuielile pentru stimulare trebuie să intre rapid în economie. Programele de cheltuieli care durează luni sau ani pentru finalizare pot dura prea mult pentru a avea un impact în timp util. Întârzierile cheltuielilor ar putea nu numai să reducă impactul asupra unei crize economice actuale, dar ar putea fi chiar contraproductive dacă vin prea târziu și contribuie la supraîncălzirea economiei.
• Direcționate – Pentru a stimula economia, cheltuielile trebuie să ajungă în mâinile oamenilor care o vor cheltui rapid pentru a-și multiplica impactul. De obicei, aceasta înseamnă gospodării cu venituri mai mici și persoane care sunt cele mai afectate din punct de vedere economic de criză. Beneficiarii care economisesc banii sau îi folosesc pentru a achita datoriile existente pot învinge scopul stimulării unor noi cheltuieli, iar efectul multiplicator al stimulului scade.
• Temporar – Cheltuielile pentru stimulare trebuie să fie limitate la perioada în care sunt necesare pentru a face față unei recesiuni.În caz contrar, creșterile permanente ale cheltuielilor cu deficit pot duce la datorii publice nesustenabile, pot elimina cheltuielile cu investițiile private sau pot crea distorsiuni microeconomice nedorite în economie.

Cum se acumulează stimulul infrastructurii aici? În timp ce cercetările empirice sugerează că cheltuielile cu infrastructura pot avea un efect multiplicator puternic în general în cele mai bune condiții, îndeplinirea acestor criterii poate fi o provocare.

Proiectele de construcție a infrastructurii pot dura câteva trimestre sau câțiva ani pentru a ajunge chiar la pământ din cauza decalajului de implementare. Aceasta înseamnă că stimulul poate să nu fie în timp util, indiferent de impactul său total. Cheltuielile pentru construcții tind să atingă vârful la ani de la începerea unui proiect, moment în care economia se recuperează deja. Acest lucru poate crea un model procilic, în care cheltuielile sunt menținute în timpul în care economia suferă și apoi supraestimulează economia în perioadele în care nu este necesară.În acest caz, efectul multiplicator mare asociat acestui tip de cheltuieli poate fi contraproductiv, exagerând mai degrabă decât netezind ciclurile economice. Deși ar putea exista proiecte de infrastructură gata să finanțeze integral în momentul crizei, există doar un număr limitat de acestea. Aceasta înseamnă că există doar atâtea proiecte de infrastructură care ar fi utile ca stimul.

Deoarece cheltuielile cu infrastructura sunt de obicei pentru o anumită sumă bugetată pentru a finanța proiecte specifice, în general, tind să îndeplinească criteriul de a fi temporare, deși depășirea costurilor și alte probleme pot trage acest lucru în afară. Un avertisment este că infrastructura influențează puternic modelele de dezvoltare economică regională. Dacă infrastructura este construită exclusiv în scopul de a oferi stimulent economic, nu pentru că oferă schimbări în dezvoltarea economică regională pe care o dorim, ar putea provoca efecte negative semnificative pe termen lung. Acest lucru este de două ori important de reținut, deoarece infrastructura ar putea fi grăbită pentru a oferi stimul în timp util într-un mod care nu ia în considerare implicațiile pe termen lung. Acest lucru limitează și mai mult stimularea infrastructurii la proiectele deja dezvoltate semnificativ.

În cele din urmă, direcționarea eficientă a cheltuielilor cu infrastructura pentru îndeplinirea obiectivelor macroeconomice poate fi problematică. Astfel de cheltuieli tind să vizeze inevitabil industria construcțiilor grele, care poate fi sau nu deosebit de afectată într-o anumită recesiune. Mai mult, investițiile în capital fix, cum ar fi infrastructura, sunt în mod necesar foarte localizate; nu există niciun motiv să ne așteptăm ca distribuția regională a nevoilor de infrastructură să coincidă cu distribuția geografică a impactului unei recesiuni.

Acest lucru poate crea tensiune între obiectivul stimulului economic și nevoia reală a infrastructurii de către public. Mai mult, mai multe studii au arătat că, în practică, distribuția cheltuielilor cu infrastructura legată de stimul este adesea puternic influențată de considerații politice și electorale, mai degrabă decât de oricare dintre aceste două obiective.67  Deși acest lucru poate face cheltuielile cu infrastructura foarte atrăgătoare pentru factorii de decizie politică și politicieni, aceasta poate acționa împotriva obiectivelor economice ale politicii.

Infrastructură: stimul puternic, dar numai în unele cazuri

Concluzia este că, în anumite circumstanțe, cheltuielile cu infrastructura pot stimula într-adevăr agregate macroeconomice largi, cum ar fi PIB-ul sau ocuparea forței de muncă totale. Cu toate acestea, deoarece proiectele de infrastructură necesită mult timp pentru a începe, acestea nu pot oferi întotdeauna stimul în timp util pentru a ajuta în timpul unei recesiuni.În al doilea rând, dacă infrastructura este grăbită și etapele de planificare sunt omise pentru a încerca să ofere un stimul mai oportun, aceasta ar putea avea consecințe negative pe termen lung asupra economiilor regionale care fac rău durabil după sfârșitul recesiunii. Aceasta înseamnă că, pentru a fi un stimul fiscal eficient, Guvernul ar trebui să acorde finanțare pentru proiectele care sunt deja planificate și începute, dintre care există atât de multe. Din această cauză, infrastructura este în continuare limitată ca instrument de stimulare, deoarece acele proiecte existente trebuie să fie amplasate în regiunile cele mai grav afectate de recesiune, limitând în continuare opțiunile.În cele din urmă, recesiunea trebuie să fi afectat industrii precum construcțiile și producția grea care sunt implicate în crearea infrastructurii, altfel stimulul nu va fi destinat persoanelor care au cel mai mult nevoie de el. Efectul său puternic de multiplicare înseamnă că stimulul poate fi un instrument puternic pentru stimulare, dar aceste considerații înseamnă că pot fi implementate în mod eficient doar într-un mod foarte limitat. Dacă aceste considerații sunt ignorate, atunci infrastructura devine un instrument de politică fiscală mai puțin ideal, sau chiar posibil unul contraproductiv.