Eficiența Pareto
Ce este eficiența Pareto?
Eficiența Pareto, sau optimitatea Pareto, este o stare economică în care resursele nu pot fi realocate pentru a îmbunătăți un individ fără a face cel puțin un individ mai rău. Eficiența Pareto implică faptul că resursele sunt alocate în modul cel mai eficient din punct de vedere economic, dar nu implică egalitate sau corectitudine. Se spune că o economie se află într-o stare optimă de la Pareto atunci când nicio schimbare economică nu poate face ca un individ să fie mai bine fără a face cel puțin un alt individ mai rău.
Eficiența Pareto, numită după economistul și politologul italian Vilfredo Pareto (1848-1923), este un pilon major al economiei bunăstării. Economia neoclasică, alături de construcția teoretică a concurenței perfecte, este utilizată ca punct de reper pentru a judeca eficiența piețelor reale – deși nici piețele perfect eficiente și nici perfect competitive nu apar în afara teoriei economice.
Chei de luat masa
- Eficiența Pareto este atunci când o economie își are resursele și bunurile alocate la nivelul maxim de eficiență și nu se poate face nicio schimbare fără a face pe cineva mai rău.
- Eficiența Pareto pură există doar în teorie, deși economia se poate îndrepta spre eficiența Pareto.
- Criteriile alternative de eficiență economică bazate pe eficiența Pareto sunt adesea utilizate pentru a face politica economică, deoarece este foarte dificil să se facă orice schimbare care să nu înrăutățească nicio persoană.
Înțelegerea eficienței Pareto
În mod ipotetic, dacă ar exista o concurență perfectă și resursele ar fi utilizate la o capacitate maximă eficientă, atunci toată lumea ar fi la cel mai înalt nivel de viață sau eficiența Pareto. Economiștii Kenneth Arrow și Gerard Debreu au demonstrat, teoretic, că, în ipoteza unei concurențe perfecte și în care toate bunurile și serviciile sunt tranzacționabile pe piețe competitive cu costuri de tranzacție zero, o economie va tinde spre eficiența Pareto.
În orice altă situație decât eficiența Pareto, pot fi făcute unele modificări ale alocării resurselor într-o economie, astfel încât cel puțin un individ câștigă și niciun individ nu pierde din schimbare. Doar modificările în alocarea resurselor care îndeplinesc această condiție sunt considerate mișcări spre eficiența Pareto. O astfel de schimbare se numește îmbunătățire Pareto.
O îmbunătățire Pareto apare atunci când o modificare a alocării nu dăunează nimănui și ajută cel puțin o persoană, având în vedere o alocare inițială a bunurilor pentru un set de persoane. Teoria sugerează că îmbunătățirile Pareto vor continua să sporească valoarea unei economii până când va atinge un echilibru Pareto, unde nu se mai pot face îmbunătățiri Pareto. Dimpotrivă, atunci când o economie este cu eficiența Pareto, orice modificare a alocării resurselor va face cel puțin o persoană mai proastă.
Eficiența Pareto în practică
În practică, este aproape imposibil să întreprinzi vreo acțiune socială, cum ar fi o schimbare a politicii economice, fără a înrăutăți cel puțin o persoană, motiv pentru care alte criterii de eficiență economică au găsit o utilizare mai largă în economie.
Acestea includ următoarele:
- Criteriul unanimității Buchanan : conform căruia o schimbare este eficientă dacă toți membrii societății sunt de acord în mod unanim.
- Eficiența Kaldor-Hicks : în baza căreia o schimbare este eficientă dacă câștigurile pentru câștigători ale oricărei modificări ale alocării depășesc daunele celor care au pierdut.
- Teorema Coase : care afirmă că indivizii pot negocia câștigurile și pierderile pentru a obține un rezultat eficient din punct de vedere economic pe piețe competitive, fără costuri de tranzacție.
Aceste criterii alternative de eficiență economică relaxează într-o oarecare măsură cerințele stricte ale eficienței Pareto pure în interesul pragmatic al politicii și al luării deciziilor din lumea reală.
În afară de aplicațiile în economie, conceptul de îmbunătățiri Pareto poate fi găsit în multe domenii științifice, în care compromisurile sunt simulate și studiate pentru a determina numărul și tipul de realocare a variabilelor de resurse necesare pentru a obține eficiența Pareto.
În lumea afacerilor, managerii de fabrică pot derula teste de îmbunătățire Pareto, în cadrul cărora realocează resurse de muncă pentru a încerca să crească productivitatea lucrătorilor din ansambluri fără, de exemplu, să scadă productivitatea lucrătorilor din ambalare și transport.